Aşa se întâmplă logic, plecăm şi sosim undeva. Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viaţă, poate nu trebuia să plecăm, dar problema nu-i asta, ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva, poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie, nu sosim unde-am vrut dar sosim undeva şi câtă vreme sosim undeva totul e logic chiar dacă logica şi fericirea sunt lucruri total diferite, totuşi am plecat şi am sosit undeva, am greşit drumul, dar am sosit undeva, dar când nu mai sosim nicăieri totul devine ilogic. Spre ce ne ducem dacă nu sosim nicăieri?
Ma simt prins, atarnat in cateva fire subrede ca o paiata, cu un papusar curpins de indecizie. Probabil ar fi suficient si cea mai mica zvacnire pentru a iesi insa, suspendat de realitate aleg sa nu fac nimic. Prefer sa raman nemiscat prins in iluzia unui inceput. Desigur fiecare fibra nervoasa, aflata sub stimulul ratiunii îmi striga sa-mi revin pentru ca am mai fost aici. Probabil organismul inca isi aduce aminte drumul lung pana la podea odata scapat din fire. Insa de undeva din mine, un loc necartografiat inca de mintea analitica rasare un mugur de speranta pe care nu pot decat sa-l privesc stand nemiscant, ca nu cumva vibratia sa-l disturbe si apoi sa moara.
Cei care nu invata din greselile istoriei sunt condamnati sa le repete. Dar ce se intampla cand chiar tu repeti greselile trecutului propriu?
Suntem niste oameni ciudati cu totii, atat de incapatinati incat incercam din nou si din nou, crezand ca de data asta vom reusi. Uneori perseveranta pur si simplu te afunda in mizerie. Si totusi de ce incercam, desi stim ca lucrurile vor sfarsi din nou prost. O varianta ar fi imposibiliteatea de a trai cu regrete, de a renunta, de accepta ca nu se poate. Avem atat de multe regrete in viata incat ne obsedeaza, ne agatam de ele pentru a merge mai departe pentru a lupta cu morile de vant. Suntem niste sceptici care tanjesc dupa o viata de visatori, unde imposibilul devine realitate, chiar daca doar pentru o secunda, innecata apoi in amaraciune si din nou regrete. Traim intr-un cerc vicios al luptei cu noi insisi, care de fiecare data ne impinge sa repetam greselile trecutului sperand ca de data asta va fi diferit, ca in sfarsit vom reusi, vom avea o viata plina de vise. O alta varianta ar fi frica. Frica ca de fapt nu suntem suficienti de buni, ca nu ne vom mai reintalni niciodata cu o astfel de sansa, ca vom ramane singuri, ca nu meritam ceva mai bun. Frica ca oricum mai devreme sau mai tarziu isi vor da si ei seama ca nu suntem suficienti de buni si vor pleca, deci incercam sa ii alungam noi primii, sa ne tinem distanti de ei. Am fost bombardati toata viata cu neincredere asa ca nu mai stim in ce sa credem, cum sa reactionam, cum sa o luam de la capat. Ne sabotam din interior, ne este frica sa reusim pentru ca nu mai suportam a pierde din nou tot ce am avut mai scump. Ne chinuim singuri, atat de mult incat unii nu mai au lacrimi sa verse in timp ce altii nu se mai opresc din plans nici cand zambesc. Suntem un SRL (cu risc limitat) alegand in viata cel mai mic risc a carui pierdere ne-ar afecta cel mai putin. Si totusi vrem sa visam. Ne cautam salvarea in fuga spre alte locuri, in oamenii de langa noi, in inamici fictivi, in vicii, in orice numai in noi nu. Cautam un nou incept desi acesta nu exista, pentru ca tot noi suntem la startul lui, acceasi de la sfarsitul celuilalt. Ne sufocam in ganduri si tacere. Pana la urma inceputul este in fata noastra cand ne uitam in oglinda. Este in noi, oricand!
Simt ca indiferent ce as zice, indiferent ce as face sunt inutil. Legat la mâini si la picioare tot ce pot face este sa privesc, cum un om la care tin enorm sufara, zambeste amar, inghite in sec si sufera iar. Iar eu de undeva de afara nu pot face nimic, decat sa fiu acolo observand cum o voce atat de vesela tremura la fiecare cuvant rostit.
