Cei care nu invata din greselile istoriei sunt condamnati sa le repete. Dar ce se intampla cand chiar tu repeti greselile trecutului propriu?
Suntem niste oameni ciudati cu totii, atat de incapatinati incat incercam din nou si din nou, crezand ca de data asta vom reusi. Uneori perseveranta pur si simplu te afunda in mizerie. Si totusi de ce incercam, desi stim ca lucrurile vor sfarsi din nou prost. O varianta ar fi imposibiliteatea de a trai cu regrete, de a renunta, de accepta ca nu se poate. Avem atat de multe regrete in viata incat ne obsedeaza, ne agatam de ele pentru a merge mai departe pentru a lupta cu morile de vant. Suntem niste sceptici care tanjesc dupa o viata de visatori, unde imposibilul devine realitate, chiar daca doar pentru o secunda, innecata apoi in amaraciune si din nou regrete. Traim intr-un cerc vicios al luptei cu noi insisi, care de fiecare data ne impinge sa repetam greselile trecutului sperand ca de data asta va fi diferit, ca in sfarsit vom reusi, vom avea o viata plina de vise. O alta varianta ar fi frica. Frica ca de fapt nu suntem suficienti de buni, ca nu ne vom mai reintalni niciodata cu o astfel de sansa, ca vom ramane singuri, ca nu meritam ceva mai bun. Frica ca oricum mai devreme sau mai tarziu isi vor da si ei seama ca nu suntem suficienti de buni si vor pleca, deci incercam sa ii alungam noi primii, sa ne tinem distanti de ei. Am fost bombardati toata viata cu neincredere asa ca nu mai stim in ce sa credem, cum sa reactionam, cum sa o luam de la capat. Ne sabotam din interior, ne este frica sa reusim pentru ca nu mai suportam a pierde din nou tot ce am avut mai scump. Ne chinuim singuri, atat de mult incat unii nu mai au lacrimi sa verse in timp ce altii nu se mai opresc din plans nici cand zambesc. Suntem un SRL (cu risc limitat) alegand in viata cel mai mic risc a carui pierdere ne-ar afecta cel mai putin. Si totusi vrem sa visam. Ne cautam salvarea in fuga spre alte locuri, in oamenii de langa noi, in inamici fictivi, in vicii, in orice numai in noi nu. Cautam un nou incept desi acesta nu exista, pentru ca tot noi suntem la startul lui, acceasi de la sfarsitul celuilalt. Ne sufocam in ganduri si tacere. Pana la urma inceputul este in fata noastra cand ne uitam in oglinda. Este in noi, oricand!
Mi-a venit in minte o discuție foarte veche cu bunicul meu, un om, care pe măsura ce trece timpul il iubesc din ce in ce mai mult si care mi-a tinut loc de tata pana la 6 ani, cand m-am intors la oras. Intr-una dintre putinele vizite pe care le facea la oras pentru a mai sta cu noi, eu fiind deja la inceputul anilor de liceu l-am întrebat, in contextul înamorării mele subite de o frumoasa colega, pe care nu reușeam sa o abordez :
- Ce pot face sa am mai multa încredere in mine ? Raspunsul ca dintr-un manual de clișee pentru începători a venit rapid, fara a sta pe ganduri , așternând un zambet imens pe fata lui. - Fii curajos!
Inca nu stiu rostul zambetului, desi inclin sa cred, de bun augur. Am plecat bineinteles nemultumit, reproșându-mi idioțenia gestului de a întreba. Cum adica sa fii curajos ?, ce legatura are una cu alta, iar in definitiv , nu mă dădeam la o parte de la o bătaie, de la nici o nebunie, deci eram deja curajos. Intelegerea acelui cliseu a venit mult mai tarziu, insa doar post eveniment. Trebuie sa fii destul de curajos pentru a incerca, impotriva gandurilor proprii negative care prevestesc nereusita, rusinea si durerea de dupa , impotriva tuturor celor care aprope au reusit sa te convingă ca vei gresi, a încurajărilor deșarte a caror falsitate si lipsa de incredere o simti in aerul șuierând al rostirii lor, împotriva vietii care pana atunci nu ti-a creat nici un precendent dupa care sa te ghidezi, trebuie sa ai curajul de a incerca. Trebuie sa ai curajul sa nu alegi varianta facila, cea a renuntarii, consolat de ganduri ale neputinței imprumutate din jur, neproprii si nedefinitori. Celor care nu incearca viata le rezerva un binemeritat cos cu frustrari, deziluzii si amagiri. Așadar aflat din nou la o mica răscruce, aleg sa fiu curajos si sa încerc, chiar daca singur m-am convins de atatea ori ca este imposibil, chiar daca precedentul a fost negativ, chiar daca nu se poate.
Acum cateva luni am avut masina in service asa ca ma duceam la servici pe jos.In una din zile insa, in timp ce ma grabeam am avut o revelatie. Eram relaxat!!! Dupa atatia ani in care fiecare dimineata si trezire la realitatea contracta muschiul cardiac, acum era relaxat, batea regulat iar toata anxietatea adunata in timp disparuse. Nu stiu cand s-a produs acel lucru dar in ziua respectiva de miercuri l-am realizat. In sfarsit parca iesisem din amorteala in care ma tot zbateam de prea multi ani. De fapt nu stiu exact cand si cum am ajuns la acel punct, probabil din cauza complexelor, frustarilor, dezamagirilor, conflictelor cu parintii, cert este ca in momentul ajungerii la facultate amorteala ma cuprinsese trup si suflet. Daca ma gandesc mai bine aparitia ei, coincide in mod ironic cu lasarea de fumat;se pare ca renuntarea la acel gest de razvratire desi bun pentru organism a fost toxic pentru spiritul meu. Starea de amorteala era alimentata inca de la sfârșitul liceului continuand apoi cu patru ani in care mi-am dus veacul prin Iasi si veri aprinse la propriu si la figurat prin Tecuci. Certele cu tata aveau grija ca verile sa fie foarte fierbienti reusind sa ma aduca in pragul disperarii. Trebuie sa recunosc ca am plans de multe ori plin de nervi in ultima vara petrecuta acasa, culminand in toama cu o separare pe care la momentul respectiv o credeam definitiva. Probabil atunci eram in sfarsit atat de jos incat nu mai era loc de scufundat. Cu increderea in mine aproape inexistenta, cu replici taioase si urlete din partea lui tata, cu presiunea ultimului an, a lipsei de perspectiva si a gandul intoarcerii in Tecuci, infrant de ORAS si imposibilitatea de a avea un job am atins podeaua. KO tehnic dat de frica, neincredere si o stare de anxitatea care ma insotea tot timpul. Eram amortit in totalitate si nimic nu parea sa ma mai scoata din asta. Cu o viata blazata unde nimic interesant nu se intampla, cu foarte putini prieteni, fara bani, fara incredere in mine si fara sprijinul de care aveam atat de multa nevoie m-am resemnat. Ce a urmat apoi a fost o deplasare prin curent fara nici o zbatere pana aproape de sfarsitul anului IV de facultate. Insa destinul si-a intrat in mana si mi-a oferit gurile de oxigen necesare pentru a reusi, a merge inainte si a nu parasi curentul spre o laguna statuta dar cu ape calmi. Prima gura de oxigen a venit de la Catalin fostul meu sef, care prin jobul dat m-a salvat atat pe mine cat probabil si pe ai mei, o intoarcere in Tecuci la acel moment insemnand probabil o rupere definitiva de ai mei. A doua gura de oxigen a venit imediat după nici doua luni prin telefonul lui Valy. In sfarsit demonstrasem ca nu sunt un ratat si o palma tuturor celor care se așteptau sa ma intorc invins in orasul natal. Plecam in Corea de Sud la cel mai mare concurs de IT pentru studenti, obtinand in sfarsit recunoasterea si validarea dupa care am tanjit atatia ani, dar si increderea in mine. Acele luni sunt sigur ca mi-au schimbat viata si mi-am deschis un nou drum, o sansa la un nou destin de data asta unul ales de mine, croit prin alegerile mele care mă va duce unde vreau. In sfarsit aparusera primele mele zvacniri impotriva amortelii in care ma scufundasem.
Aproximativ acum un an trecând prin niște lucruri nu foarte plăcute am deschis un blog. Eu zic mediocru in cel mai bun caz, dar unde la fiecare intrare am încercat sa surprind starea mea de spirit... un jurnal nu plin de cuvinte ci de emoții. Nu am zis nimănui ca l-am deschis dar se pare ca Google m-a fentat si oameni din când in când mai poposesc pe aici. Ciudat însa ... azi am primit feedback. Sincer nu mi-a venit sa cred si brusc m-am simțit prins, ca un jucător de pocher la cacealma. Ajuns acasă si puțin contrariat de cum mă simțeam am deschis blogul si m-am apucat sa trec prin el de la primul post. Mi-au venit in minte deziluzii ... gânduri uitate,vise, încurajări, bucurii, speranțe, oameni, prieteni, iubite,cine sunt si unde vreau sa ajung, uitându-mă parca in oglinda.Inca nu stiu daca am mai crescut sau doar mi se pare insa pana la urma
