Mi-a venit in minte o discuție foarte veche cu bunicul meu, un om, care pe măsura ce trece timpul il iubesc din ce in ce mai mult si care mi-a tinut loc de tata pana la 6 ani, cand m-am intors la oras. Intr-una dintre putinele vizite pe care le facea la oras pentru a mai sta cu noi, eu fiind deja la inceputul anilor de liceu l-am întrebat, in contextul înamorării mele subite de o frumoasa colega, pe care nu reușeam sa o abordez :

- Ce pot face sa am mai multa încredere in mine ?
Raspunsul ca dintr-un manual de clișee pentru începători a venit rapid, fara a sta pe ganduri , așternând un zambet imens pe fata lui.
- Fii curajos!

Inca nu stiu rostul zambetului, desi inclin sa cred, de bun augur. Am plecat bineinteles nemultumit, reproșându-mi idioțenia gestului de a întreba. Cum adica sa fii curajos ?, ce legatura are una cu alta, iar in definitiv , nu mă dădeam la o parte de la o bătaie, de la nici o nebunie, deci eram deja curajos. Intelegerea acelui cliseu a venit mult mai tarziu, insa doar post eveniment.
Trebuie sa fii destul de curajos pentru a incerca, impotriva gandurilor proprii negative care prevestesc nereusita, rusinea si durerea de dupa , impotriva tuturor celor care aprope au reusit sa te convingă ca vei gresi, a încurajărilor deșarte a caror falsitate si lipsa de incredere o simti in aerul șuierând al rostirii lor, împotriva vietii care pana atunci nu ti-a creat nici un precendent dupa care sa te ghidezi, trebuie sa ai curajul de a incerca. Trebuie sa ai curajul sa nu alegi varianta facila, cea a renuntarii, consolat de ganduri ale neputinței imprumutate din jur, neproprii si nedefinitori. Celor care nu incearca viata le rezerva un binemeritat cos cu frustrari, deziluzii si amagiri. Așadar aflat din nou la o mica răscruce, aleg sa fiu curajos si sa încerc, chiar daca singur m-am convins de atatea ori ca este imposibil, chiar daca precedentul a fost negativ, chiar daca nu se poate.

Etichete: Moments